După expoziția din 2010, ”Never Ending Stories” m-am simțit epuizată din punct de vedere creativ și artistic. Viața mea luase o turnură nouă din perspectiva spirituală și a carierei. La scurt timp după vernisaj am plecat pentru o lună în Nepal și Tibet. Căutarea în interior nu se mai întâmpla prin meditația generată de paleta de culori din mână, ci prin meditația experimentată la templele buddhismului tibetan.

Un an mai târziu, am ajuns în India în vizită la Dalai Lama. Ca o completare firească a călătoriei făcute anterior în zonele impregnate de istorie, India a fost proaspătă și revigorantă. Buddhismul tibetan așa cum este el în prezent și poporul tibetan din exil mi-au pus în față o oglindă dură: indiferent cât de grea îți este karma, nu pierde încrederea în Univers. El știe mai bine cum aranjează lucrurile. Am învățat cum acceptarea unei situații neplăcute nu înseamnă resemnare, ci este o oportunitate reală de a crește și de a pătrunde și mai profund în înțelegerea esenței noastre divine.

Mă gândeam din când în când la cum ar fi să re-încep să pictez, dar eram într-o perioadă în care încrederea de care scriam mai sus se pierduse. Avem cu toții pe drumul nostru momente de rătăcire. Și nici măcar nu realizasem această rătăcire până nu am vorbit cu maestra mea de Reiki. I-am povestit de lipsa mea de încredere în armonia Universului și primul lucru care m-a întrebat nu a fost dacă îmi fac auto-tratamentele zilnice (de Reiki), ci dacă mai pictez. Nu, am răspuns, de vreun an și jumătate.

Și atunci, m-a lovit: ”Pictura este modul tău de a comunica cu Universul. Când vei reîncepe să pictezi, îl vei regăsi pe Dumnezeu, și invers.”

Nu știu care a fost mai întâi, dar, șase luni mai târziu…. am reînceput.  Iată cu ce.

Anunțuri