Cândva, demult, pe la 6 ani trăgeam linii strâmbe. La propriu. Nu aveam nici cea mai vagă idee care este cel mai scurt drum dintre două puncte. Și atunci am fost trimisă să fiu inițiată într-ale desenului la o bătrână pictoriță căreia îi spuneam doamna Pașa. Ea m-a învățat mai puțin cum să trag linii drepte și mai mult cum să combin culori și să las cele mai năstrușnice imagini din minte să se manifeste pe hârtie.

 Copil al anilor 70, era destul de puțin întâlnită o astfel de preocupare. Cu atât mai puțin întâlnit era să am propriile lucrări expuse public. Ceea ce s-a întâmplat la 8 ani și respectiv la 10. Și atât. Am atașat aici două lucrări de la 10 ani.

Apoi am intrat la o școală generală de artă, dar așa cum se întâmplă de multe ori în sistemul educațional, ideile mele năstrușnice s-au sufocat și s-au ofilit. Cumva, orice aș fi făcut nu era suficient de bun în comparație cu ce făcea fata profesorului. Așa că, undeva în sufletul meu, dedicația către desen s-a stins. Pentru o vreme. (adică vreo 20 de ani…)

Până când, acum vreo 4 ani, simțeam că lipsea ceva din viața mea.

Și, în timp ce îmi făceam tratamentele Reiki după gradul I, aveam tot felul de imagini din trecut care se derulau prin fața ochilor minții. Da, cândva îmi plăcea să pun culori pe hârtie. Oare cum o fi?

Iar Universul are talentul să aducă spre noi ceea ce ne dorim și lăsăm să fie, fără să ne încrâncenăm. Așa se face că la scurt timp după aceea, am cunoscut pe cineva care m-a introdus la Galeria Basil, unde se organizează cursuri de pictură, copii și adulți.

Am reluat studiul, și pe măsură ce trecea timpul, mă descopeream și redescopeream pe mine pictând. Expoziția Never Ending Stories a fost vernisată în martie 2010, și am realizat că poate nu o fi misiunea mea personală, aceea de a picta, dar cu siguranță sufletul meu se bucură când o face.

Ce s-a întâmplat din 2010 și până acum… într-un alt post. 🙂

Din expoziția Never Ending Stories

Lumină, iubire, vindecare!

Anunțuri